„Moldovanul-ţăran”, între clişeu şi mândrie

Există un clişeu care supravieţuieşte foarte bine datorită autorilor acestuia, adică, a ruşilor din Moldova, care calificau vorbitorii de limbă română din Basarabia drept „ţărani”. Nu o singură dată am fost tratată ca „maldavanca-ţaranca” doar pentru că mergeam la o scoală cu predare în limba română.

Acest clişeu are şi o a doua viaţă – cea insuflată de unii pseudointelectuali, care împroaşcă cu calificativul „ţăran” în orice conaţional demodat. Plus tendinţa generală de a zice că, da, moldovenii nu citesc literatură bună, nu pricep în cultură, nu ştiu să se îmbrace cu gust etc. pentru că… sunt ţărani. Mi-ar plăcea ca aceşti „opinatori” să înceteze a stigmatiza o societate săracă, bântuită de tot felul de probleme precum migraţia, copiii părăsiţi, bărbaţii cărora le place păhărelul, fetele „lejere” şi multe altele. Intelectualii – fie că sunt scriitori, ziarişti, regizori, actori, ong-işti şi chiar VIP-uri (că tot sunt la modă aceste statute noi în societatea noastră) – ar trebui să servească drept ghizi spirituali pentru cei „mulţi” şi „inculţi” care sunt etichetaţi ca ţărani.

Până la urmă, noi toţi de la ţărani ne tragem? De fapt, nu ar trebui să uitam că, prin anii ’90-’92, ţăranii ne-au salvat de la foamete. Au uitat oare „intelectualii” sau orăşenii (căci opoziţia e foarte pregnantă aici) cum aşteptam „cisterna” cu lapte la cinci dimineaţă pe Dealul Lapaievcăi de la Cahul, fenomen replicat şi în celelalte oraşe basarabene? Ţăranii ne-au hrănit cu lapte, cu brânză, cu ouă pe toţi; medicii erau plătiţi în kile de brânză, învăţătorii – în zeci de ouă etc. Trebuie să ne îngrijim de hrana spirituală a ţăranilor, aşa cum ei se îngrijesc de pâinea noastră cea de toate zilele.

Azi, în Europa e un lux să locuieşti la ţară, în sânul naturii. Pentru că cel care are o fermă are ouă şi lapte „bio”, vin fără pesticide, legume cu gust şi miros autentic şi carne de pui hrănit cu porumb sau alte grâne. Şi, uitându-mă la ţăranii belgieni, mă conving încă o dată că, fără acei ani de foamete (’47), fără distrugerea viilor (chiar şi înainte de reforma lui Gorbaciov în ‘85), fără intoxicarea câmpurilor prin ghiftuirea cu pesticide, am fi avut azi proprietari de cetăţi sau de hanuri, cu vinuri de origine controlată, à la française, cu brânzeturi de neîntrecut şi cu un turism rural înfloritor şi râvnit de turiştii străini. De fapt, Moldova nu e o ţară de ţărani, ci o ţară de viticultori – buni, răi, cu ceea ce s-a mai păstrat din vechile tradiţii. Ne rămâne să resuscităm tradiţiile, să cultivăm şi gustul pentru vinul bun, nu doar cel mult… Căci, care e cel mai frumos nume de familie din Basarabia, dacă nu „Vieru”? Nu în zadar poetul Vieru reprezintă chintesenţa Basarabiei de ieri şi de mâine.

Ludmila Zahu-Rizu

Timpul

24 noiembrie 2009

TAGURI: Moldova, opinii, social