Ce se întâmplă cu noi?

Anii pe care-i trăim fac parte din vârsta copilăriei secolului XXI. Aşadar ar trebui să facem parte dintr-o lume a manifestărilor libere, chiar năstruşnice, deşi analiştii susţin că ne aflăm şi-n continuare într-o perioadă de tranziţie. Ei, de fapt, vor să spună că noi ne aflăm într-o perioadă de trecere de la o stare la alta, de la o idee la alta, de la o situaţie la alta. Într-o astfel de ambianţă poziţia minoritarului român pare a fi interpretată şi ea în moduri felurite. Din unele luări de poziţie, din diferite texte, opinii, observăm că, de foarte multă vreme, dorim să articulăm o stare a lucrurilor cu scopul de a defini ceea ce numim identitate, element specific al vieţii noastre, concept de imagine. Uşor putem desluşi că poziţia noastră existenţială, respectiv modul de viaţă, spaţiul valorilor materiale şi spirituale, este suprasolicitat de incertitudine, adică de o cronică dispoziţie de nesiguranţă. Asistăm la un dezinteres total faţă de anumite fenomene culturale, la marginalizarea sitematică a anumitor instituţii şi a unor personalităţi şi, în cele din urmă, la criza valorică şi morală. Toate acestea, după opinia mea, lasă urme serioase asupra destinului spiritual din această zonă.
Oricât de neplăcut ar fi suntem nevoiţi a ne întreba ce se întâmplă cu noi? Se afirmă că suntem în dezacord (banal spus certaţi), că ducem lipsă de unitate, că nu există o strategie culturală, că ne lipseşte dialogul, ş.a.m.d. Toate aceste observaţii au putut fi auzite în repetate rânduri. Este evident că cele amintite mai sus au devenit refrenul meditaţiilor noastre de fiecare zi.

Fiind chemat să vorbesc despre această temă* m-am întrebat: cum e posibil ca timp de douăzeci de ani să ne consumăm energia demonstrând o politică culturală care se reîntâlneşte la tot pasul cu trecutul, uitând în acelaşi timp să facem şi o reorientare către actualitate. E timpul să ştim clar care este rolul instituţiilor noastre, care sunt obligaţiile lor obşteşti şi dacă ele într-adevăr aparţin comunităţii românilor din această zonă, în totalitatea ei, sau a unor grupuri de interes. Oamenii se întreabă de ce am avut două festivaluri în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, cu acelaşi concept artistic şi nici o apariţie beletristică inedită la Târgul de carte de la Belgrad de anul acesta. De ce n-am marcat împlinirea a 120 de ani de la moartea lui Eminescu cu asistenţa scriitorilor noştrii? Din aceste câteva exemple ne dăm bine seama cât de dulce este necesitatea de a promova cinismul ca expresie a unor atitudini publice. Lipsa de dialog, de colaborare, dezinteresul faţă de lumea creaţiei artistice, faţă de stabilirea unor parametri reali în efortul de a elucida anumite probleme, duc spre o zonă sumbră a realităţii noastre culturale. Instituţiile cu atribuţii etnice, sunt lipsite de personalitate deşi, paradoxal, ele doresc la fiecare pas să-şi personalizeze existenţa. Oamenii se identifică cu poziţia pe care o au într-o instituţie. Toată lumea a observat că organizaţiile noastre se aseamănă una cu alta, şi că înţeleg conceptul de identite etnică ca un punct de reper pigmentat în exclusivitate tradiţional şi nu ca formă de cultură şi civilizaţie modernă, care s-ar manifesta în spiritul vremii. Programele se dublează, triplează şi nici pe departe nu încearcă să nuanţeze problema. În paralel, sistematic se marginalizează un număr considerabil de intelectuali care au lăsat o anume amprentă în viaţa noastră culturală, au profilat-o, au generat veritabile modele artistice, cum este cazul cu modernitatea, postmodernitatea, etc.

Afirm că nu există absolut nici un motiv să ne supărăm unul pe altul din cauza opiniilor noastre. Toţi avem dreptul de a fi adepţii unei politici, unor idei, unui concept existenţial. Toţi avem dreptul de a ne schimba punctele de vedere, atitudinile politice, confesionale şi de altă natură. Nimeni nu poate fi sancţionat pentru că are o părere aparte. De ce ne-am supăra pe un prieten, coleg, cunoscut sau necunoscut, care nu împărtăşeşte ideile noastre. Bineînţeles că nu putem susţine poziţia celui ce va încerca să ne degradeze în public, să ne umilească, sau va încerca să pună în suspans personalitatea noastră intelectuală. Este clar că poziţia unor indivizi ţine de felul cum ei înţeleg lucrurile, de capacitatea lor de a adânci problema etc. Dar a lua atitudini împotriva unor organizaţii civice, democratice, afirmând că ele sunt inexistente, cum s-a întâmplat cu Societatea de Limba Română (vezi “Libertatea” din 20 iunie 2009), este nedemocratic şi anticultural. A nega existenţa unei asociaţii, unei cărţi, a unui individ, este un mod nefericit de a nega ce nu poţi nega. Nu poţi nega ziua şi noaptea, bucuria şi tristeţea. La fel e nefiresc şi neinteligent să faci duşmani din oamenii care îţi sugerează să lărgeşti punctul de vedere! Iubitorii de cultură, de artă, de filozofia cunoaşterii, caută un răspuns posibil la o întrebare cât se poate de clară: ce anume se întâmplă cu noi? Lucrurile nu sunt simple, nu sunt la nivelul unui fenomen optic după o ploaie de vară, şi tocmai de aceea nu trebuie să trecem cu vederea complexitatea lor.

Viaţa noastră culturală, că despre ea este vorba, şi-a pierdut suculenţa, vitalitatea şi gradul de autenticitate, atât de pronunţat, caracteristic şi ambiţios pe care-l avusese. Parcă cineva ne-a oprit din mers. În ultimii douăzeci de ani noi n-am stat niciodată la o masă rotundă pentru a ne întreba şi răspunde ce facem şi ce vom face cu instutiţiile noastre culturale, cu individualitatea artistică, cu zona de amintire şi proiecţiile de viitor. După opinia mea cei ce vor să scoată din joc elementul creativităţii artistice n-au înţeles în ce lume trăiesc, care e sensul culturii noastre şi care este personalitatea autentică a acestei culturi. Voi aminti aici, nu fără motiv, o apreciere a distinsului erudit şi teoreticean al filozofiei culturii, Tudor Vianu, care, vorbind despre locul artei în civilizaţia modernă, spune printre altele şi următoarele: “O societate lipsită de activitate artistică este ceva cu neputinţă de găsit atât în trecutul istoric şi preistoric, cât şi în prezentul etnografic”. Lăsăm ca fiecare să tragă concluzia necesară în contextul încercărilor noastre de a ne autodefini.

Prin ce se particularizează cultura noastră? Este ştiut că am lăsat urme durabile în timp, mai ales în sfera artei, a literaturii, în sfera unor cercetări valoroase ce ţin de tezaurul cultural sau de o sinteză a anumitor compartimente ale vieţii noastre culturale. Pe lângă opere literare de referinţe, prezente în istorii literare, de la noi şi de peste hotare, în numeroase antologii din ţară şi străinătate, am lăsat urme în dialectologie, istoriografie, lingvistică, sociologia culturii, muzicologie, economie, ştiinţe judice, matematică, medicină, imagologie, jurnalistică scrisă şi radiofonică, arte plastice, dramaturgie, film, în arhitectura rurală, scenografie, pictura murală, etc. Deci şi cultura materială şi cultura imaterială, în acest spaţiu geografic, au un fod de memorială existenţă spirituală. Aşadar este vorba de o diversitate demnă de admiraţie pe care cineva doreşte s-o ştergă din memoria noastră actuală, reducând totul, absolut totul, la un aspect strict unidimensional – al etnoculturalismului regional. Sigur că arta tradiţională trebuie bine păstrată, cercetată şi mai ales interpretată de un nou capitol al secolului XXI, dar acest lucru nu e decât un segment al vieţii noastre culturale. Cele amintite mai înainte demonstrează clar această afirmaţie. În schimb efortul de a marginaliza şi degrada aspectul creativ are o consecinţă gravă pentru extinderea spaţiului cultural. Mă întreb cu ce intenţii şi cu ce drept creaţia artistică este aruncată la coş? A cui este ideea de a “feudaliza” instituţiile noastre?
Nu sunt unicul care este îngrijorat de starea în care ne găsim. Consider, ca şi mulţi alţii, că e momentul să găsim soluţii eficiente şi moderne pentru a vorbi despre toate aceste apariţii. Cel mai important lucru, în acest context, mi se pare dreptul de a avea o atitudine critică faţă de fenomenele de fiecare zi. Desigur, putem să ne retragem în aşa-numita tăcere de aur, care de fapt numai de aur nu este; putem concretiza diverse aspecte şi putem lua atitudini. Dar trebuie ţinut cont de faptul că a avea o anumită părere care, la prima vedere, nu este pe placul unor oameni, nu înseamnă nicidecum că eşti împotrivă. A avea o opinie dreaptă, argumentată înseamnă un lucru extrem de benefic pentru avansarea relaţiilor.

În ultima vreme n-am demonstrat că ştim să recunoaştem contradicţiile şi dilemele lumii de astăzi. N-am demonstrat că ştim să răspundem diverselor întrebări şi niciodată n-am arătat că suntem pregătiţi pentru dialog, deşi de repetate ori au fost anunţate anumite reuniuni pe această temă. Spaima de dialog a devenit o constantă. De aceea e important ca oamenii să utilizeze libertăţi în diversitate, care vor permite afirmarea individualităţii, iar deciziile să fie luate în funcţie de interesul etniei şi nu în funcţie de interesele particulare. ªi întâi de toate e foarte important să promovăm valori şi să nu discredităm valori.
În sfârşit, să presupunem că în linii mari nu ne înţelegem. Dar mă întreb acum: poate totuşi există un domeniu în care ne înţelegem. Atunci să stăm de vorbă pe acest domeniu. Să nu ne mai lovim de prejudecăţi şi stereotipuri. Oare nu vedem că am devenit statici în gândire, întârziaţi în fapte. În context general noi nu existăm ca oameni de acţiune, poziţia noastră pare a fi ştearsă de pe scena vieţii imediate. De aceea sper că aceste consideraţii vor aduce în discuţii diverse puncte de vedere, iar tema de care ne-am atins va obţine dimensiunile cele mai variate, spre folosul tuturor. În felul acesta s-ar putea să găsim un răspuns probabilistic la atât de misterioasa şi insondabila întrebare: ce se întâmplă cu noi?
________________
* Text prezentat în cadrul reuniunii organizate de Societatea de Limba Română la Biblioteca orăşănească din Novi Sad, pe 1 decembrie 2009.

Slavco ALMĂJAN

Libertatea (Serbia)

14 decembrie 2009

TAGURI: cultura, opinii, Serbia