Şcoala naţională

COPIII INDEPENDENŢEI
Anul acesta, noi, pedagogii, muncim cu o categorie deosebită de elevi – elevii născuţi în anul 1991 (cu mici excepţii şi cei născuţi în 1990), an cînd Republica Moldova şi-a căpătat statutul rîvnit de generaţii pe parcursul a mai multor secole, statutul de stat independent. Cum sînt aceşti tineri, produsul nu numai al independenţei, dar şi al pretinsei democraţii? Se deosebesc de predecesorii lor?

În anul 1998, cineva dintre rudele apropiate, absolvind cu succes o instituţie de prestigiu din ţară şi venind dintr-o familie de pedagogi veritabili, hotărî ferm să continue tradiţia familiei, angajîndu-se la o şcoală din Chişinău. Era iarnă, cînd la una din ore, măcar că în sala de clasă era cald, unul dintre elevii-gimnazişti, fără vreun motiv serios, a refuzat categoric să-şi dezbrace geaca, neţinînd cont de rugămintea domnişoarei profesoare. Fără să scoată vreun cuvînt, rapid a luat lama din penar, îndreptîndu-se ca o săgeată spre paltonul profesoarei ce atîrna în cui şi, pînă aceasta să se dumirească, l-a despicat într-o clipită de la guler în jos. Aceasta a fost cea mai lungă lecţie din viaţa ei, dar şi ultima. Prima dorinţă a fost să-l lovească, dar nu a făcut-o, la pauză a scris cerere de eliberare din funcţia pe care o deţinea. Măcar că mama a insistat şi insistă pînă acuma asupra reîntoarcerii fiicei în şcoală, cunoscînd-o în primul rînd ca pe o mare adoratoare a copiilor, erudită, dînsa preferă să muncească pentru copii, dar în afara şcolii, cît mai departe de aceasta. Atunci în ‘98, tînăra îmi spusese: “Voi, pedagogii ce trudiţi în şcoală în sudoarea frunţii, meritaţi să vi se înalţe monumente încă fiind în viaţăi”. Mă gîndeam atunci că exagerează…

La o diferenţă de atîţia ani, cu două zile înainte de a scrie acest articol, mi s-a întîmplat să comunic cu un foarte bun profesor, cu stagiu pedagogic de peste 25 de ani, care a muncit într-o şcoală profesională. În ultimii şapte ani s-a aflat la munci în Rusia, iar acum, reîntors în şcoală, activează într-un colegiu. Dînsul mi-a mărturisit că în urmă cu mulţi ani, cînd privea filmele de producţie americană cu tematica şcolară, i se părea că sînt rupte de realitate, că nu pot exista pedagogi ce nu ar putea dirija, controla un colectiv de copii, dar aceste realităţi dure le suportă pe propria piele astăzi el însuşi. Îmi spuse: “…La prima vedere, parcă elevii te ascultă, dar ei nu te aud, se prefac că te înţeleg, dar lipsesc cu zecile de la ore, nici un fel de responsabilitate din partea lor…”.

Analizînd aceste două exemple şi locuind în cel mai populat cartier al Ungheniului, cartierul Tineretului, la aproximativ 20 de metri de grădiniţa de copii şi la vreo 200 de metri de liceul unde activez, cu o curte adevărat furnicar de micuţi (o dovadă elocventă că viaţa treptat se schimbă în bine), fiind mereu printre copii, înţeleg că în toate timpurile au fost copii cuminţi şi obraznici, educaţi şi needucaţi, cu capacităţi intelectuale deosebite şi cu un nivel mai scăzut, din familii asigurate şi vulnerabile, dar totuşi nu aceste deosebiri îngreuiază procesul instructiv-educativ de astăzi. Dupa mine, pedagogul, de azi se confruntă cu multitudinea de greutăţi, cauza principală fiind, că el, pedagogul e nevoit să activeze între două extremităţi, extremităţi care şi deosebesc copiii independenţei de predecesorii lor: pe de o parte plasîndu-se copiii crescuţi în deplină armonie familială şi afecţiune părintească, iar pe cealaltă extremă se află copiii cărora le este străină totalmente dragostea, înţelegerea mamei şi a tatei.

Cît de importantă în dezvoltarea armonioasă, intelectuală a copilului e relaţia cu părinţii doresc să o exemplific printr-o situaţie a micuţului de doar trei anişori, vecinul meu, Grigoraş, mama căruia mi-a fost discipolă. Tînără mamă acordă o atenţie deosebită creşterii şi dezvoltării sănătoase a feciorului. Primii doi ani mama a fost în permanenţă cu feciorul, la doi ani l-a dus la grădiniţă, ea angajîndu-se la un serviciu ce necesită mult timp, responsabilitate maximă. Evident, copilul a început să primească mai puţină atenţie, dar mama a ajuns la o înţelegere cu feciorul, că această lipsă va fi compensată cu zilele libere de sîmbătă şi duminică. Aşa s-a întîmplat că în una din sîmbete mama a fost de urgenţă chemată la serviciu (am uitat să spun, Grigoraş iubeşte mult cînd mama îi citeşte cărţi), promiţîndu-i băiatului că la întoarcere îi va procura de la piaţă ce doreşte mai mult: iaurturi, citrice. Copilul, spre marea uimire a celor apropiaţi, a rugat să i se cumpere o mamă care să-i citească. Aflînd de cele întîmplate, am rămas frapată: cîtă logică matură în dorinţa micuţului Grigoraş…

Aşadar, care ar fi principalul element în dezvoltarea ascendentă a şcolii naţionale? Consider – FAMILIA, care constituie prima verigă, foarte importantă, dar, cu regret, familia e cea mai defavorizată, vina mare o poartă toate guvernările pe care le-am avut, deoarece nu s-au îngrijit măcar să păstreze puţinele locuri de muncă care au fost, iar noi, cei mulţi şi docili la culme, i-am suportat…
Un alt element de bază al calităţii în învăţămînt îl constituie CADRELE didactice, pregătirea temeinică a acestora. În soluţionarea acestei probleme un rol deosebit îi revine directorului şcolii, dar şi fiecărui cadru didactic, în observarea, descoperirea în clasele şcolare a elevilor marcati de scînteia divină, care ar fi în stare sa poarte demn o viaţă întreagă pelerina invizibilă a lui Comenius. Vom putea spera la un viitor mai bun numai atunci cînd îi vom izgoni din şcoli pe acei “specialişti” ajunşi printr-un joc al hazardului în faţa clasei. Se discută tot mai des despre tinerii fără har pedagogic care aduc în şcoli incultura şi lenea intelectuală, ba mai mult decît atît, o propagă de la catedră. Cred totuşi că situaţia nu e atît de sumbră cum încearcă să o prezinte unii pedagogi.
Doar pedagogilor foarte buni li se poate încredinţa educaţia şi instruirea generaţiei în creştere, a tinerilor de mîine. Dacă e să vorbesc de Liceul Teoretic “Gh. Asachi”, unde muncesc, avem asemenea pedagogi, unul dintre aceştia fiind tînăra discipolă Marta Istrati, care e mîndria colectivului nostru şi marele noroc al elevilor, a căror dirigintă este, şi tuturor celor, cărora le predă. Întîi a fost eleva noastră. Elevă, dar şi studentă, a învăţat doar foarte bine: cultă, erudită, responsabilă, frumoasă, francă, mereu binevoitoare. E profesoară de limba română şi doctorandă la secţia fără frecvenţă, îmbinînd reuşit viaţa tumultoasă a şcolii cu munca de studiu şi cercetare ştiinţifică, subiectul tezei ţinînd de “Forme ale diglosiei în mediul şcolar din Republica Moldova”. Conducător ştiinţific îi este neostenita Irina Condrea, dar avînd şi tot sprijinul distinşilor profesori Gheorghe Dodiţă, Anatol Ciobanu ş. a.
Este necesar în anumite situaţii să recunoaştem că discipolii noştri ne-au depăşit, binevenit aici şi adevărul că “Cea mai mare preţuire e cînd elevii îşi depăşesc dascălii”.

ELEVII
Pentru a soluţiona anumite situaţii legate de şcoală deseori revin la diferite acte normative, legislative şi mă prind la gîndul cît de uşor, plăcut, eficace ar lucra fiecare dintre noi dacă am respecta legea, dar pentru aceasta e nesesar să o cunoşti. Avem legi de aur, dar din neştiinţă, laşitate ori dorinţa de a face economii avem ce avem. Aici mă refer, în primul rînd, la numărul de copii în grupă la grădiniţă şi numărul de elevi în clasă. În art. 13, p. 4 al Legii Învăţămîntului este clar scris: “…în învăţămîntul preşcolar grupa este de cel mult 10 copii – în creşă, 15 – în grădiniţă. În învăţămîntul primar, gimnazial şi liceal clasa cuprinde cel mult 20 de elevi…”
Situaţia de la noi din ţară ne este cunoscută. Din practica iînternaţională cunoaştem că nici unul din statele ce au avansat n-a făcut economii pe ceea ce e mai de preţ – COPIII.
Cu plăcere aş lucra cu toţi şi le-aş acorda atenţia necesară în timpul lecţiei, dar oare e posibil? Dacă e să oferim cel puţin trei minute fiecărui elev, din cei 25-32 pe care îi avem în clasă, de cîte minute ar trebui să fie lecţia? După cîte ştim, ea e de 45 minute, timp în care profesorul trebuie şi să explice, să repete unele aspecte…
În toate timpurile, discuţii aprinse se duc şi despre elevii talentaţi, cei cu capacităţi scăzute, din familii vulnerabile, dar şi cei cu părinţi influenţi, asiguraţi. E bine ca aceşti copii să studieze într-o clasă, colectiv? Am trecut prin experienţe diferite, am lucrat cu clasă de peste 30 de elevi din familii vulnerabile prin 2000, părinţii cărora cu greu le procurau caiete, stilouri, iar de manuale, care trebuiau procurate de la piaţă, librării nici vorbă.

(Continuare în numărul următor)

Victoria Lazariuc, profesoară, or. Ungheni

Unghiul

4 februarie 2010

TAGURI: educatie, Moldova, opinii