Trauma care trebuie cultivată

Datorită unor împrejurări fericite, am avut recent la dispoziţie, timp de câteva zile o culegere de opere filozofice în care a fost publicat textul celebrului filozof german, Peter Sloterdijk, „Cinismele cardinale“. Într-un loc, Stoterdijk scrie despre mass-media, menţionând că mijloacele de informare contemporane se orientează spre ceea ce filozofia mare putea doar să viseze: spre o sinteză totală. Mass-media permite un empirism haotic universal, informează despre tot şi toate, atinge totul, acumulează totul şi pune lucrurile unul lângă altul. Nu filozofia ci ea este moştenitoarea enciclopediei şi circului. Filozoful german afirmă că mijloacele de informare sunt cele care conţin singurul element inteligibil, acel „i“, datorită căruia pot face ca lucrurile să stea unele lângă altele: criza ecologică şi impozitul la prostituţie, sida şi devalorizarea valutei naţionale, Srebrenica şi reînregistrarea partidelor. Rândurile care urmează sunt doar unele dintre cele care vin să ilustreze cuvintele lui Sloterdijk. Între Srebrenica şi reînregistrarea partidelor în Serbia nu există nici un fel de legătură directă, în afară de acel „i“, pe care Soterdijk îl numeşte „etica jurnaliştilor“.

Zilele trecute s-a vorbit şi s-a scris mult despre Srebrenica, inclusiv pe paginile acestui ziar, dar nu mă pot abţine să nu spun şi eu câteva cuvinte în legătură cu aceasta.
În primul rând, să elucidăm din ce cauză este nevoie ca pe paginile ziarului unei minorităţi naţionale să se scrie (din nou) despre Srebrenica. Spus pe scurt: pentru că cititorii acestui ziar în calitate de cetăţeni ai Serbiei, nu pot rămâne indiferenţi faţă de poziţia pe care o va lua statul faţă de această problemă importantă. Poate că printre cititorii ziarului „Libertatea“ există şi persoane care vor spune: Eu sunt, înainte de toate, român. Înţeleg o astfel de poziţie, dar nu consider că este un argument convingător să nu se scrie despre această temă. Români, croaţi, maghiari, orice am fi, toţi noi am avut de suportat consecinţele unei politici anapoda. Apartenenţa la stat şi nu la naţiune, a influenţat în acest caz şi asupra realizării drepturilor şi intereselor etnice.
În al doilea rând, din ce cauză Serbia are nevoie la ora actuală de Rezoluţia despre Srebrenica, şi nu a avut nevoie de aceasta, să zicem, în urmă cu cinci ani, când un grup de organizaţii nonguvernamentale a cerut de la Adunarea Serbiei să adopte proiectul lor de rezoluţie? Ce s-a schimbat între timp?

Răspunsul este următorul: astăzi, Serbia este mai aproape de Uniunea Europeană decât ce a fost în luna iulie 2005 – figurează pe lista albă Schengen, a fost dezgheţat Acordul Comercial, este înaintată Cererea de Aderare la UE. Toate acestea stimulează factorii proeuropeni să facă ceva în plus, astfel că în vârfurile autorităţilor politice s-a constatat că ar fi foarte bine dacă s-ar adopta Rezoluţia despre Srebrenioca, cu atât mai mult cu cât şi Parlamentul European a adoptat în urmă cu un an un document similar.
În schimb, ceva a rămas neschimbat. Nici atunci, şi nici astăzi, în cadrul clasei politice din Serbia nu a existat consens cu privire la necesitatea ca Parlamentul Republican să se pronunţe o singură dată, şi aceea prin Rezoluţia despre Srebrenica. Anume, fracţia naţionalistă a clasei politice considera atunci că este întru totul suficient să se adopte un document prin care să se condamne toate crimele săvârşite pe întreg teritoriul ex-Iugoslaviei. La ora actuală această fracţie nu mai este atât de puternică ca să poată bloca adoptarea Rezoluţiei despre Srebrenica, dar nu este nici atât de slabă pentru ca să nu poată impune adoptarea unui document în plus, mai mult sau mai puţin similar celui pe care l-a propus pe vremuri.

Cui şi de ce îi este necesară Rezoluţia despre Srebrenica? Este necesară, în primul rând, din cauza noastră, şi nu din cauza UE. Întrucât condamnarea genocidului este necesară din cauza UE, aceasta înseamnă, în acest caz, că de pe urmele crimelor se pot trage foloase, fapt prin care tot dezastrul şi oda se neutralizează. Rezoluţia are sens numai dacă este parte componentă a unui proces complex şi penibil de confruntare cu trecutul. Această confruntare trebuie să indice asupra faptului că genocidul de la Srebrenica este parte componentă a unui mare proiect de stat, patetic vorbind, adevărul acestuia, şi nu un fel de fundal patologic întunecos. Pornind de la aceasta, condamnarea genocidului nu poate fi altceva decât condamnarea proiectului respectiv, iar în această privinţă,, după cum ne putem da seama, apartenenţii clasei politice sârbe încă nu s-au hotărât, şi din cauza aceasta se insistă la adoptarea celei de-a doua rezoluţie.

Mai există o întrebare care pretinde răspuns: În urma acestor două rezoluţii, se poate oare trage linie la trecut, iar Serbia să se orienteze spre viitor? Răspunsul este negativ. Genocidul de la Srebrenica nu poate fi absolvit printr-o simplă tragere de linie. Srebrenica traumatizează profund, şi această traumă trebuie, nici mai mult şi nici mai puţin, cultivată. Prin cultivarea acesteia trebuie măcar să se reducă posibilitatea ca în viitor să ne confruntăm cu dezastrul unui nou proiect eliminaţionist.
Întrucât în cazul celor două rezoluţii avem echilibrul neputinţei, în cazul Legii privind partidele politice am avut consimţământul factorilor politici. Dacă nu mă înşel, la 23 ianuarie a expirat termenul dat partidelor ca să adune semnături pentru reînregistrarea lor. Pe vremuri au fost amintite câteva motive în favoarea reînregistrării. Vom reaminti doar două: primul constă în necesitatea reducerii pluralismului hipertrofiat de partide, iar cel de-al doilea în necesitatea unei transparenţe mai mari în activitatea partidelor, în primul rând în domeniul activităţii material-financiare. Dat fiind că legea este de mult timp adoptată, nu are nici un rost să punem unele întrebări, dacă deja nu le-au pus cei a căror sarcină de lucru este aceasta. Trebuie, însă, să reamintim că Legea privind partidele politice a fost criticată foarte mult. De exemplu, unii deputaţi au considerat că numărul de semnături pe care trebuie să le asigure partidele – 10 mii, respectiv o mie în cazul minorităţilor naţionale – este prea mare şi prin el se împiedică multipartismul. Alţii au avertizat că prin această lege viaţa politică se centralizează într-o măsură inadmisibilă, iar al treilea grup de deputaţi au susţinut că nu le este clar din ce cauză partidele ale căror ambiţii nu depăşesc limitele locale şi regionale ar fi nevoite să adune acelaşi număr de semnături ca şi partidele a căror ambiţie este să participe la putere la nivel central. Al patrulea grup de deputaţi au menţionat că legea amintită, după Constituţie şi tărăgănarea ruşinoasă cu Statutul, este cea de-a treia lovitură la subiectivitatea politică a Voivodinei. Al cincilea grup de deputaţi nu au scăpat ocazia să sublinieze cum că se favorizează apartenenţa etnică. La final, în cadrul unor discuţii s-a putut auzi cum că în Voivodina, datorită aplicării acestei legi, se va menţine doar un partid cetăţănesc şi câteva partide ale minorităţilor naţionale, şi că se prea poate întâmpla ca interesele Voivodinei să nu aibă cine să le reprezinte şi să le apere.

Timpul va dovedi cui îi vor da dreptate evenimentele de pe scena politică din Serbia. Deja de pe acum se poate afirma cu siguranţă că numărul partidelor politice din registru va fi drastic redus. Funcţionarea internă a partidelor, datorită numărului lor mai mic, va fi oare mai transparentă? La această întrebare este foarte greu să dăm răspunsul aşteptat, pozitiv. În esenţă, răspunsul pozitiv la această întrebare ar fi încă o dovadă de cinism cardinal.

Pavel DOMONJI

Libertatea (Serbia)

31 ianuarie 2010

TAGURI: opinii, Serbia, ue