Tvrtko Vujity: „Unul dintre eroii mei este român”

HotNews.ro a publicat zilele trecute, sub semnătura lui Vlad Mixich, un interviu interesant cu jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity, cunoscut deopotrivă de la televiziune, dar şi ca autor a mai multor volume cutremurătoare, despre oameni care trăiesc în iadul pământesc. Apropoul interviului a fost că Tvrtko recent şi-a lansat primul său volum în limba română, la Bucureşti. Despre acest jurnalist (care tot timpul are şapcă pe cap) cu nu nume ciudat în peisajul media din Ungaria puţin ştiu că atunci când s-a născut, la Pécs, în 1972, a purtat numele de Balogh Szilárd, dar la vârsta de 17 ani şi-a schimbat numele de Balogh preluând numele bunicului său dinspre mamă, iar Szilárd l-a tradus în croată, devenind astfel Tvrtko, punându-i la o grea încercare pe conaţionalii unguri, care nu prea pot rosti cinci consoane lipite una de alta. Tvrtko a devenit jurnalist din întâmplare, fiind la începutul anilor 1990 doar un traducător al jurnaliştilor maghiari despre conflictele sângeroase din Iugoslavia.
Redăm mai jos câteva fragmente interesante din interviul cu Tvrtko Vujity de pe Hotnews.ro. (E.I., Foaia Românească, 5 februarie 2010)

Ne-am întâlnit în faţa ambasadei Ungariei la Bucureşti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar în România nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am aşezat la o masă să mâncăm. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu. Noi am început să discutăm despre jurnalism, apoi despre călătoriile lui în locuri imposibile. Abia puteam să-l privesc în ochi. Deşi are o figură adolescentină, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte bătrâni. Şi al naibii de trişti. A văzut multe omul ăsta. Poate prea multe…

„Putem fi noi trişti aici, în estul Europei?”
Ca şi în cazul meu, unul dintre părinţii lui Tvrtko este croat. Ne amuzăm de coincidenţă şi, în timp ce îmi arăta buletinul lui croat, observ că are în portofel mai multe permise de conducere bizare.
Tvrtko Vujity: Am cetăţenie maghiară pentru că m-am născut în Ungaria. Am şi cetăţenie croată pentru că sunt minoritar în ţara mea. Vorbesc de altfel croata şi iubesc cultura croată. Dar am şi cetăţenia celei mai mici ţări africane, Gambia, cu o populaţie de un milion şi jumătate. Copiii mei au mers la grădiniţă în Gambia.
V.M.: Câţi copii ai?
Tvrtko Vujity: Am doi copii şi jumătate. Imediat îţi explic. Împreună cu soţia mea, care a jucat în echipa naţionala de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin şi Barnabás. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fată din Somalia. Ea este jumătate unguroaică, jumătate somaleză. Tatăl ei, care era ungur, a fost ucis datorită culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasă şi ea a devenit membră a familiei mele. Aşadar am doi copii care sunt sângele meu şi o fiică musulmană care nu e din sângele meu, dar este copilul meu.
V.M.: Care e povestea Samirei?
Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tânără domnişoară. Povestea ei este şi povestea vieţii mele. Tatăl Samirei s-a născut nu departe de Pécs, care e oraşul meu natal. După revoluţia din 1956, tatăl Samirei a fugit din Ungaria. Nu ştiu cum, dar a ajuns în Somalia, una dintre cele mai periculoase ţări din lume. În urmă cu trei ani a fost ucis din cauză că era alb. Era în timpul războiului civil când, într-o zi, Samira s-a întors de la şcoală şi şi-a găsit tatăl şi fraţii ucişi în casă. A fugit dar a fost prinsă şi abuzată. I-au tăiat trupul cu cuţitul…
(Aici, Tvrtko se opreşte din povestit. Ochii lui de copil bătrân sunt plini de lacrimi. Dar înghite în sec şi continuă…)
A devenit a patra soţie a unui bărbat de 64 de ani de la care a fugit şi a ajuns în tabăra de refugiaţi Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiaţi. Pe 16 iunie am mers în Kenya şi am adus-o acasă unde a devenit membră a familiei noastre. Exista o vorbă frumoasă: „dacă poţi salva o viaţă, atunci salvezi o întreagă lume”. Samira e toată lumea mea şi îţi spun de ce.
E o fată zâmbitoare, frumoasă şi fericită acum. Şi după tot ce ţi-am povestit despre ea, după ce familia ei a fost ucisă, după ce a fost tăiată şi abuzată, după ce a suferit într-o tabără de refugiaţi, ea zâmbeşte. Dacă ea poate zâmbi după toată această suferinţă, putem fi noi trişti aici în estul Europei? Ce fel de probleme avem? Că alegerile au fost câştigate de un partid şi nu de celălalt? Că şeful meu e un tâmpit? Că autobuzele întârzie? Dar gândeşte-te numai puţin la viaţa acestei fete şi îţi vei da seama că problemele noastre, în România, în Ungaria sau în Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vieţii mele. (…)

„În Coreea de Nord am făcut pe mine de frică”
V.M.: Nu cred că am mai avut până acum în faţă un om căruia să i se potrivească atât de bine întrebarea „ce e libertatea”?
Tvrtko Vujity: Ha… După ce m-am întors din Coreea de Nord mai întâlneam coreeni care mă întrebau: „Ai fost în Coreea? În Seoul?”. Când le spuneam că am fost la Pyongyang erau atât de uimiţi încât orice altă discuţie se bloca. Aşa că nu le mai spun că am fost în Coreea de Nord. În al doilea rând, eu locuiam pe aceeaşi stradă din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit în viaţa mea atât de multe invitaţii la dineuri ca de la ei. Doar ca să le povestesc puţin ce am văzut acolo.
V.M.: Nu mi-ai răspuns la întrebare: ce e libertatea?
Tvrtko Vujity: Totul. Tot ce avem acum aici: că bei acum limonadă. Ca eu îmi cumpăr bilet şi mă duc mâine acasă, apoi merg în Slovenia. Că pot să spun orice la microfonul ăsta şi nu mă va ucide nimeni. Dar cred că în Coreea de Nord nimeni nu ştie asta. Ei trăiesc într-o închisoare şi ştiu că au doi zei: Kim Ir-sen şi Kim Jong-il şi nu ştiu nimic despre altceva. Şi Vlad, dacă ai fi auzit încă din copilărie că Statele Unite sunt cel mare duşman al ţării tale sunt sigur că i-ai urî pe americani.
V.M.: Ţi-a fost frică în Coreea?
Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment în care am făcut pe mine de frică. La propriu. Am scris asta în carte. Trebuia să scriu despre asta. A fost un moment în Coreea de Nord când am crezut că s-a terminat. Gata, sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam şi o plasă de siguranţă. În Coreea am fost în calitate de voluntar al Asociaţiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donaţii. Dacă mie mi se întâmpla ceva atunci coreenii comunişti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decât puterea. (…)

Eroul român al unui jurnalist maghiar
V.M.: Cum te simţi aici în Bucureşti, unde nimeni nu te cunoaşte?
Tvrtko Vujity: Bine. Pentru că asta este o luptă bună. Nu pentru afacere sau pentru piaţa de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. În cartea asta e sufletul meu. Şi am vrut să o public în România pentru că unul dintre eroii mei este român. Şi lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tipărită în limba română. Acest erou e Petre Cozma, tatăl handbalistului Marian Cozma, care a fost ucis în 8 februarie 2009. De atunci, Ungaria nu mai e aceiaşi. E o poveste atât de tristă… În acele zile, strigătele împotriva ţiganilor au fost mai puternice ca niciodată.
Mulţi oameni au simţit atunci că nu doar un singur om e vinovat, ci o întreagă minoritate. Au fost atunci demonstraţii violente. Toţi îi căutau pe criminali. Toţi vroiau să-i prindă. Sunt sau nu ţigani? Şi acel om, care avea dreptul să fie cea mai furioasă fiinţă de pe pământ, tatăl lui Marian Cozma, a venit la noi şi ne-a învăţat ce înseamnă pacea. Dacă în acele zile el ar fi spus ceva rău, şi ar fi fost de înţeles să o facă, s-ar fi putut naşte mari probleme. Dar el ne-a spus: „Nu daţi foc întregii păduri. Haideţi să dăm acestei păduri copaci noi. Iar când nepotul meu va creşte îl voi aduce aici, la Veszprém, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. (…) De ziua naţionala a ţării mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai înaltă decoraţie a Ungariei. Acest om uriaş cu o inima atât de mare a fost decorat nu pentru că fiul său a fost ucis, ci pentru că a făcut pentru prietenia dintre unguri şi români mai mult decât mulţi politicieni în mulţi ani. Cartea mea este dedicată fiilor mei şi lui Petre Cozma. Pentru că el este eroul meu. Toată lumea ştie în Ungaria ce a făcut Petre Cozma pentru noi şi eu vreau acum ca acest lucru să se afle şi în România.

Interviul complet îl puteţi citi aici: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6842536-jurnalistul-maghiar-tvrtko-vujity-unul-dintre-eroii-mei-este-roman.htm

TAGURI: jurnalisti, Romania, Ungaria